„Am dorit, cu mic, cu mare, /Şi-am luptat, cum am ştiut,/ S-avem nouă guvernare?/ Şi cu asta ce-am făcut? (…)”
Cu mai bine de 70 de ani în urmă, cel mai mare pamfletar pe care l-a avut România, Constantin Tănase, asta transmitea, dezamăgit, celor ce înfăptuiseră nişte răzmeriţe.
Zilele trecute văzându-i pe români ieşind, din nou, în stradă pentru a-şi striga nemulţumirile şi a-şi cere drepturile, toate acele (des)consideraţii expuse oprobriului public de marele pamfletar mi s-au părut mai actuale ca oricând.
Şi m-a cuprins aşa o dezamăgire, încât mai-mai să lăcrimez de ciudă! Ciuda aceea că, încă o dată, s-a făcut linişte pe „strada” pe care românii au ieşit, cu mic, cu mare, să-şi strige nemulţumirile acumulate de la anterioarele proteste şi până-n prezent. Acolo, în „stradă” protestatarii au cerut conducerii de partid şi de stat să micşoreze numărul senatorilor şi deputaţilor. Sunt, totuşi, 600 de parlamentari. Raportat la numărul de locuitori, avem un Parlament ale cărui rânduri au fost artificial îngroşate. Protestatarii au cerut ca, în următoarea legislatură, numărul parlamentarilor să fie redus la doar 300, aşa cum a şi fost votat în urmă cu 6 ani, atunci când 77,78% din alegători s-au pronunţat în favoarea Parlamentului unicameral, iar 88,84% au votat pentru reducerea numărului de parlamentari, prezenţa fiind de 50,95%. Faptul că timp de 6 ani, această decizie a poporului a fost neglijată, pe motiv că este mai bine să avem un Parlament bicameral, fără însă a reduce măcar numărul, demonstrează că politicienii nu ţin cont de ceea ce vrea populaţia. Aşa că, de-aceea sunt mulţi! Sunt nejustificat de mulţi! Şi fiecare dintre cei 600 atrage-n slujba lui alţi 5 sau 6 angajaţi care sunt plătiţi ca să-i facă munca aia care, la o adică, nu se oglindeşte nici măcar în legi bune, care să nu fie modificare imediat după promulgare, astfel dovedind, o dată-n plus, incapacitatea Parlamentului de a face legi durabile pentru această ţară şi-acest popor. Şi dacă legile sunt făcute după chipul şi asemănarea lor, nici economia ţării nu reuşeşte să funcţioneze profitabil şi pentru popor, nu numai pentru cei din tagma jefuitorilor! Iar poporul – sărac, în primul rând, din cauza lipsei locurilor de muncă! – a simţit că aşa nu se mai poate şi a ieşit în stradă. A ieşit în stradă şi a cerut să plece din funcţie prim-ministrul României, domnul Victor Viorel Ponta. Speriat de amploarea, fără precedent, pe care au luat-o aşa-numitele marşuri prilejuite, în primul rând, de solidaritatea în faţa necazului ce s-a abătut asupra celor 180 de victime arse (din care 50 deja morţi), premierul a demisionat. Cum era prevăzut în Constituţie, preşedintele Klaus Iohannis a chemat la consultări reprezentanţi ai celor două mari partide, pentru ca, încă de a doua zi, să numească un nou premier, în persoana domnului Cioloş. Cine este Dacian Cioloş şi ce sau cine-l recomandă pentru a îndeplini, mai bine, această responsabilitate de nivel înalt, presa centrală a scris şi, cu siguranţă, va mai scrie multă vreme de-acum încolo. Cel puţin, până la alegerile parlamentare de anul viitor. Deci, România are un nou prim-ministru. Este lucru ştiut că odată cu demiterea/demisia unui premier, întreg Cabinetul, întreg Guvernul se primeneşte. Iată de ce în perioada care urmează vom asista la schimbarea actualilor miniştri. Partidul Naţional Liberal condus de prea tinerica Alina Gorghiu dimpreună cu vechiul PD-L condus de Vasile Blaga, fiind în spatele alegerii preşedintelui vor face numirile. Chiar dacă se pretinde a nu aparţine nici unui partid, pentru ocuparea unor portofolii de miniştri cât mai competenţi, premierul Cioloş a purtat discuţii, nu numai cu noul PNL, ci şi cu PSD. Cine crede că un premier prezentat ca independent, chiar va putea echilibra balanţa astfel încât miniştri să guverneze etic şi echitabil această ţară? Desigur, doar preşedintele Klaus!