Averi mascate, de frica „mascaţilor” …

Despre declararea averii bugetarilor vorbim de prin 1996, atunci când Legea 115 a consfinţit că se instituie obligaţia declarării averii, pentru demnitari, magistraţi, funcţionari publici şi unele persoane cu funcţii de conducere din regiile autonome, Fondul Proprietăţii de Stat, Banca Naţională a României şi băncile cu capital de stat, precum şi procedura controlului averilor acestora în cazul în care există dovezi certe că unele bunuri ori valori nu au fost dobândite în mod licit. Modificările ulterioare, aduse de OUG 14/2005, dar şi de Legea 176/2010 au completat, mai mult sau mai puţin fericit, tabloul înfăţişând tărâmul idilic locuit şi, mai ales, condus de oameni cinstiţi. În anul ’97, intrată şi eu în marasmul acestei meserii am tot urmărit de-a lungul anilor declaraţiile de avere ale „iubiţilor” conducători de partid şi de stat. Pe foarte mulţi dintre cei cocoţaţi în noile structuri, chiar îi cunoşteam. Profesorii, contabilii, dar mai ales inginerii agronomi şi medicii veterinari care până la aşa-zisa Revoluţie îndepliniseră şi funcţii pe linie de partid (PCR, desigur!) s-au convertit repede la social-democraţie şi liberalism. Ceea ce nu a fost rău! Rău a fost că aceşti cameleoni au acaparat toate bunurile care, până în decembrie ’89 fuseseră ale statului. După ce-au pus mâna pe terenuri, clădiri, maşini şi utilaje agricole, grajduri pline cu animalele, hale populate cu păsări, alte şi alte acareturi, cei ce fuseseră „tovarăşi” au devenit nişte domni, doar fiindcă ajunseseră boieri, chiaburi. Taman cum fuseseră cei de dinainte de-a fi fost ei comunişti. Ulterior, acareturile luate cu japca, au fost înregistrate legal, ca fiind cumpărate şi, prin urmare, pe drept deţinute în proprietate. Văzându-se „cu sacii în căruţă”, unii s-au avântat în lupta politico-administrativă. Alţii, intuind că n-ar face faţă „meandrelor concretului” au rămas să împingă la căruţă, prin asta înţelegând să verse sume de bani întru alimentarea puşculiţei de partid. Cum nu erau proşti şi sponsorizeze fără ca ei să aibă oarece ghişeft, dimpreună cu „iubiţii” conducători de partid şi de stat s-au aşezat la masa tratativelor şi-au pus la cale noi surse de finanţare din bugetul statului, a celor care finanţează partidele. Aşa s-au născut primele legi de subvenţionare a agriculturii, dar şi a altor ramuri ale economiei naţionale şi, bineînţeles, a unor categorii socio-profesionale!!! Prevăzători, cei de la „Centru” s-au gândit că nu ar strica să facă în aşa fel încât să-i aibă la mână atât pe cei din teritoriu, cât – mai ales! – pe sponsorii lor. Aşa că i-au inclus pe moşierii de sorginte postdecembristă în rândurile consilierilor locali şi judeţeni, în A.G.A, în C.A., şi-n tot felul de alte structuri public-private.
Apoi, pentru a şi şti cât de mult fură aceştia şi, pe cale de consecinţă, cât ar trebui să „decartzeze” în puşculiţa de partid (din care, neîndoielnic, o parte ajungea şi în buzunarele şefilor!) mai-marii din capul mesei au pus la cale promulgarea unor legi menite a îngrădi acumularea de averi despre care ei să nu aibă habar. Aşa a apărut Legea de căpătâi a Declaraţiilor de avere şi interese. An după an, de la bugetul ţării, incomensurabile sume de bani publici au luat calea conturilor Ministerului agriculturii care, la rândul lui, a alimentat conturile Asociaţiilor agricole. Şi pentru că în fiecare ţară se întâmplă cam la fel, subvenţiile au început să curgă având chiar două filoane, cel al bugetului de stat şi cel al bugetului Uniunii Europene. Din raţiuni ce-şi găsesc justificarea în zicala „Hoţului, de hoţ i-e frică!”, politicienii aflaţi în Opoziţie s-au gândit să nu-i lase pe cei aflaţi la Putere să acumuleze averi fără ca ei, măcar, să ştie şi, mai apoi, să folosească astfel de informaţie, în favoarea lor! Aşa s-a născut ideea de control asupra averilor acumulate de către cei care, vremelnic, deţin funcţii în Organigramele puzderiei de instituţii ale statului. Doar că, dându-şi seama că nu ar putea justifica averea, de frica controalelor efectuate (de DNA, în special!) în prezenţa „mascaţilor”, mulţi dintre „băieţii deştepţi” şi-au trecut acareturile pe numele părinţilor, al copiilor şi-al altor rude, astfel mascând filonul ilicit şi, deci, penal, al acumulărilor urât mirositoare a şpagă, mită, ciubuc, parandărăt…