Nou an şcolar, vechi metehne…

„Toate-s vechi şi nouă toate!” scria poetul Eminescu. Doar anul şcolar este primenit în prag de toamnă…În zi de septembrie, porţile şcolilor se deschid pentru a primi în băncile claselor copii de-o şchioapă, prichindei a căror stare emoţională pendulează între curiozitate şi teama de-a se despărţi de cea mai dragă fiinţă: mama, cu mâna ei cea de care se-agaţă cu toată fiinţa lui „bobocul” între puii de om ajunşi din preşcolari ditamai elevii…Din păcate firul unor astfel de poveşti se frânge în faţa realităţii ce izbeşte retina şi conştiinţa oricărui părinte ce-şi dă seama că, de la an la an, starea învăţământului pare că se tot degradează, în ciuda faptului că, în fiecare an, purcoi de bani se „toacă” dacă nu pentru noi construcţii, măcar pentru modernizări ale vechilor clădiri şi/sau pentru nou mobilier în unele clase ce-aşteaptă să răsune de clinchetul şcolarilor…Au trecut aproape 24 de ani de când românii s-au bucurat că „au scăpat de sub jugul”… comunist. Înainte de aşa-zisa Revoluţie săvârşită în decembrie 1989, România se putea mândri (anii imediat următori au demonstrat asta!) cu rezultatele sistemului de învăţământ. De câţiva ani însă, această mândrie s-a estompat şi chiar riscă să dispară, locul ei fiind luat de deznădejde. Deznădejde în faţa aceloraşi probleme a căror rezolvare trenează din cauza atât a hoardelor de politicieni aleşi prin vot să formeze Parlamentul României, cât şi din cauza  neputincioşilor numiţi în conducerea Ministerului Educaţiei şi a neprofesioniştilor numiţi în fruntea Ministerului Finanţelor Publice. Faptul că după aproape 24 de ani politicienii încă promit că vor interveni asupra a ceea ce numim „Programa şcolară” (cea care s-a dovedit a fi mult prea încărcată şi deloc în concordanţă cu cerinţele economiei, ale vieţii socio-culturale a românilor) demonstrează cât de mare le este aleşilor frica de categoriile socio-profesionale angajate cu Carte de muncă în sistemul de stat. Frica de a reorganiza aşa-numitele catedre, frica de a păstra în sistemul de învăţământ numai acele cadre didactice care reuşesc să dea dovadă de flexibilitate în faţa schimbărilor structurii societăţii româneşti, cea veşnic aflată în perioada de tranziţie spre democraţie şi dezvoltare de tip capitalist, frica de a se opune chiar unora dintre propunerile expuse, uneori, de către reprezentanţi ai Societăţii Civile, alteori de către lideri politici cointeresaţi în a determina cheltuieli investiţionale, aşa cum s-a întâmplat cu renumitele săli de sport, aşa cum se va întâmpla cu tabletele care, chipurile, vor înlocui manualele şcolare. Că veni vorba despre manuale, sigur că toată lumea a înţeles că, în fapt, multe dintre manualele alternative au fost şi continuă să fie afacerea unora, de cele mai multe ori, aceasta derulându-se chiar cu largul concurs al cadrelor didactice. Şi sigur că nimeni nu se mai îndoieşte că în unele dintre unităţile şcolare, deşi mare parte din dotări se realizează din acea „ contribuţie la fondul clasei”, aceste bunuri apar în documentele financiar-contabile ca fiind cheltuieli bugetare. Dar pentru toate acestea, de vină sunt şi părinţii, nu numai inspectorii şi comisarii care, din motive dintre cele mai meschine, se prefac că nu au auzit despre asemenea metehne, uneori samavolnic repetate întru disperarea părinţilor care, din salariile mici, de cele mai multe ori nu reuşesc să ţină pasul cu pretenţiile „Doamnei” (educatoare, învăţătoare, dirigintă), fapt pentru care, după o discuţie „aprinsă” multe familii decid să-şi retragă copilul de la şcoală, de cele mai multe ori după absolvirea a cel mult patru clase. Că dacă e-adevărat că dăscălimea nu se mai simte motivată, mai ales din cauza salariilor „de mizerie”, nu-i mai puţin adevărat că şi părinţii nu se mai simt motivaţi să urmeze ani de şcoală, pentru ca după absolvire să fie „tobă” de carte, dar aproape fatalmente nepregătiţi pentru a face faţă cerinţelor oricărei meserii, practica nemaifiind printre priorităţile sistemului de învăţământ de sorginte postdecembristă.