„Parandarătul” – obicei străvechi !

Peşcheş, ciubuc, plocon, şpagă, mită, cadou, ciupeală, mică atenţie. Iată numai câteva dintre denumirile sub care, de sute de ani, românii şi-au ascuns câştigurilor pe care le-au primit fără muncă, adică doar fiindcă la un moment dat au fost în ipostaze care să determine astfel de foloase (ne)cuvenite.
Să răsplăteşti serviciul pe care ţi-l face cineva, chit că acel cineva este plătit pentru a presta serviciul respectiv, s-a „încetăţenit” într-atâta, încât nici că se mai poate altfel. De ce trebuie să dăm ciubuc coafezei, frizerului, ospătarului, taximetristului? De ce trebuie să-i servim cu o cafea, cu un suc sau chiar şi cu ceva de mâncare pe toţi „meseriaşii” care ne intră în locuinţe, ca să ne repare câte ceva? De ce trebuie să se dea şpagă pentru ca patronii să poată câştiga oarece lucrări edilitar-gospodăreşti? Răspuns: nu trebuie! Dar, cu toţii ştim că dacă nu laşi o „atenţie”, s-ar putea ca tot tu să ai mai mult de pierdut. Fie şi numai din cauză că alţii dau! Şi dau chiar mult mai mult. Neserios de mult. Sigur că nu după aşa-zisa Revoluţie a început toată această „şpăguire” generalizată! Ea datează, cum spuneam, de sute şi sute de ani.
După 1989 cei mai mulţi dintre cetăţeni au convingerea că puşculiţa oricărui partid, mai ales a celui aflat la Putere, dar şi conturile politicienilor şi ale directorilor instituţiilor statului se alimentează din lucră(tu)rile oferite „cu dedicaţie” unora dintre constructori, unora dintre comercianţi. Nu puţini zic că aşa-numitul „parandărăt” ajunge chiar şi de 30% din total sumă cheltuită pentru lucrări, multe dintre ele seduse şi-apoi abandonate. Cum însă, aproape de fiecare dată în hora mare, lângă „naşi” intră şi reprezentanţi ai instituţiilor cu atribuţiuni de control, cine să se „sesizeze din oficiu” că sunt umflate facturile, astfel încât patronii să şi aibă din ce da înapoi – parandpărăt, adică! – procentele alea care, şi ele, au crescut neruşinat odată cu numărul lucrărilor atribuite aceloraşi „băieţi deştepţi”? De ce în România costă chiar mai mult decât în alte ţări fiece lucrare, oricare bun vândut, orice prestare de servicii? Simplu! Pentru ca să aibă patronii din ce „ decarta”, şi celor care le decontează, dar şi ălora de la Fisc şi/sau de la alte şi alte „Organe” care, altfel, i-ar controla până ce …i-ar şi amenda!
Carevasăzică, putem spune că „parandărătul” este obicei străvechi! Decembrie e Luna Sărbătorilor de iarnă, luna cadourilor, luna lui Moş Crăciun, ultima lună a anului, după toate acestea începând Anul Nou. Printre atâtea obiceiuri prilejuite de tradiţiile creştine, dar şi de cele laice, obiceiul parandărătului este plimbat şi el pe la case boiereşti. Baroni, boieri sau simpli vechili pe moşia statului, sunt colindaţi de către patronii care ştiu să „cerşească” frumos, taman cum le place celor aleşi, chipurile, chiar şi de Dumnezeu, ca să fie în fruntea obştii. Rostind duios: „Ne daţi, ori nu ne daţi”, patronii-colindători vin să-şi ia în traistă tot ceea ce se-ndură boierii să le mai dea, desigur, după ce şi-au oprit parandărătul, aşa cum s-au înţeles „mai an” cu de-ai altui Traian. Zgârciţi ca tot omul parvenit (de zici că toţi sunt urmaşi de-ai lui Tănase Scatiu, nu alta!), boierii-primari bagă iute mâna-n visteria statului, spre a scoate de-acolo tot ce-ar (mai) trebui să le dea patronilor-colindători. Şi-asta, nu pentru că prin venele lor ar curge „sânge nobil” şi, graţie ADN-ului, îşi respectă cuvântul ce a pecetlui toate înţelegerile, ci pentru că şi ei îşi asigură „tainul”, tot din decontările de la… sfârşitul anului. Ştiut fiind că în această perioadă a anului financiar-contabil se închid şi toate conturile bugetului, nici nu-i de mirare că pe la uşile marilor boieri se-adună cete de colindători. Din păcate, se mai întâmplă ca unii boieri să respecte întocmai tradiţia. Aşa încât, unii colindători nu primesc bani, ci pleacă acasă doar cu proverbialii covrigi, pe care să-i pună în coada câinilor ălora de… care a fost şi va mai fi plină ţara, şi la anul şi la alţi mulţi ani!