La ce (dez)interes are ANAF …

Fiindcă toate s-au scumpit şi nu mai fac faţă cu cheltuielile familiei mele care, de curând, s-a şi mărit, m-am gândit să-mi măresc salariul, hotărâtă să şi muncesc „mai dihai decât ca până acum”. Ştiind că impozitele pe forţa de muncă dau fiori reci pe şira spinării oricărui angajator, prevăzătoare, i-am zis contabilului să-mi prezinte două variante a sumei nete pe care aş putea să o primesc de luna viitoare. În 5 minute, economistul mi-a spus că dacă vreau să primesc 2.000 de lei, trebuie să dau statului fix 1.494 lei drept impozite pe forţa de muncă. Pe forţa mea de muncă! De ce aşa mult? Pentru că eu, având calitatea şi de patron, plătesc şi fix 647 lei pentru mine ca angajator al meu. Başca ăia 847 lei pe care-i plătesc ca angajat al angajatorului care…sunt tot eu! Aşadar, pentru ca, lunar, să iau şi eu în mână (sic!) 20 de milioane de lei vechi, am de dat, lunar, la stat aproape 15 milioane. Ceea ce înseamnă că eu trebuie să produc cel puţin 35 de milioane, dacă vreau să îmi iau salariul. În fapt, trebuie să produc mult mai mult, deoarece locul de muncă necesită şi el tot felul de alte cheltuieli de producţie…Cum să creeze patronii locuri de muncă dacă impozitele pe salarii sunt covârşitoare? Pe unde mergi şi stai de vorbă, aproape că nu-i patron să nu se plângă că, deşi ar avea nevoie de ceva mai mulţi angajaţi, mulţi dintre angajatori spun că nu-şi pot permite să mai plătească oameni în plus, deoarece procentul pe care statul îl cere pentru fiecare salariat este mult prea mare. Revoltător de mare! Spun asta conştientizând că statul încasează din munca mea aproape 70 % . Ceea ce e mult! E revoltător de mult! Cum să creeze noi locuri de muncă firmele nou apărute în piaţă, dacă de ani de zile veniturile unora dintre „veterane” nu-s deloc impozitate? Cum să mai poată sistemul privat să susţină în plată sistemul bugetar, dacă instituţiile statului gâfâie sub greutatea numărului covârşitor de mare de angajaţi. Căci, e lucru ştiut, prin birourile a zeci de instituţii ale statului, în fiecare judeţ, mediul de afaceri susţine în plată mii şi mii de birocraţi care nu fac decât să primească hârtii cu raportări economico-financiare menite a atrage după ele impozitarea şi taxarea. De ani de zile spun specialiştii angajaţi în mediul privat că ar trebui schimbat modelul sistemului economic din România. De ani de zile atrag aceşti specialişti atenţia că legile care guvernează domeniul economico-financiar, pe segmentul fiscalităţii, este unul greşit, care trebuie urgent reformat. Căci, spun aceiaşi specialiştii, nu e de-ajuns să scazi TVA şi să elimini niscaiva taxe, cele mai multe fiind dintre ele ajungând să fie descoperite şi (des)considerate ca fiind „făcături” prin intermediul cărora, ani de zile, statul a încasat nişte bani pe absurdităţi şi penibilităţi, în materie de solicitări „la dosarul cauzei”…Cei care, în numele statului, solicită, primesc, controlează şi, finalmente, arhivează documentele cumulative sunt prost plătiţi, în primul rând, din cauză că sunt mulţi! Mult prea mulţi! Când este să fie analizată situaţia salarizării bugetarilor, golanii care formează Parlamentul Românie nu iau în discuţie, în primul rând, gradul de colectare a impozitelor (ne)plătite. Când e să fie analizată salarizarea hoardelor de inspectori fiscali ce populează ANAF, hoardele de Parlamentari nu văd cât este de „bătătoare la ochi” (in)activitatea „Organelor” care, ca să-şi mai rotunjească veniturile (alea considerate a fi „după buget, coane Fănică, mici”), par a nu fi cu ochii, nici pe marii evazionişti, nici pe cei care de ani de zile întârzie la plata impozitelor. Şi această întârziere a achitării impozitelor lor, ne afectează pe toţi, fie şi numai din cauză că dacă şi le-ar fi plătit, statul ar fi ajuns, poate, să aibă suficiente resurse încât, la un moment dat, să-şi permită a scădea impozitele pe forţa de muncă. Mai auziţi ştiri despre controalele ANAF? Nu prea. În schimb, auziţi de zeci de ori pe zi, pe toate canalele mass-media, spotul acela publicitar despre ANAF şi „taxele tale”. Şi când asistă la ce (dez)interese are ANAF, cum oare ar putea oamenii de afaceri să nu aibă impresia că a fost cumpărată tăcerea jurnaliştilor care, altfel, i-ar fi întrebat despre rezultatele obţinute în neruşinat de mult trâmbiţata lor bătălie cu evaziunea fiscală, şi cu „băieţii deştepţi”, bla, bla, bla.