Femeie româncă, ai putea fi mulţumită!

Femeia, eterna poveste învăluită în mister. Poeţi, prozatori, regizori de film şi tot felul de artişti s-au exprimat „în ceea ce o priveşte”, fiecare vrând să arate cum e să fii femeie. În realitatea de zi cu zi, nu în plăsmuirile bărbaţilor, a fi femeie este de prea puţine ori aşa cum gândesc minţile subjugate erosului! Privind cu ochii minţii spre ceea ce era femeia, în vremuri ancestrale, nici nu ai cum să nu te întrebi cât a câştigat şi cât a pierdut aceasta, în raport cu bărbatul?! Dacă aducem în prim-plan victoria femeilor în ceea ce priveşte nevoia lor – psihologică, în primul rând! – de a fi egale ale bărbaţilor, mi-e să nu înţelegem că, în fond, femeile şi-au pus pe umeri încă o corvoadă, pe care bărbaţii o pot sau nu băga în seamă, o pot sau nu plăsmui în vreo poezie, în vreun tablou şi/sau film. Dacă însă privim femeia în diferitele ei origini socio-geografice, unele dintre noi, româncele, ar trebui să fim pe deplin mulţumite !!! Spun asta ştiind destul de bine ce destin crunt au alte femei, aparţinând altor naţii . V-aţi întrebat vreodată, dragele mele conaţionale, ce-aţi simţi dacă aţi fi obligate să vă supuneţi orbeşte exacerbatei vanităţi a bărbaţilor, ori dogmelor bisericeşti, ba chiar şi legilor elaborate şi votate eminamente de către bărbaţi? Ce-o fi în sufletele acelor femei care, din cauza încremenirii în tradiţii, care mai de care mai iraţionale, se văd obligate să-şi acopere tot trupul între cârpe negre, şi nu-şi arate decât ochii ? Ce-o fi în mintea femeilor care sunt învăţate că e normal să păşească în urma bărbaţilor lor? Să nu aibă ele creier care să cugete la ceea ce li se impune ? Oare să nu simtă acele femei nici un fel de apăsare pe sufletul lor de fiice, soţii, mame, nici chiar atunci când bărbaţii par a le trata mai rău ca pe dobitoacele din bătătură? Sau, acceptându-şi cu resemnate – doctrinar, desigur! – viaţa care, chipurile, aşa le-a fost hărăzită, acele femei devin exemple autentice pentru alte femei, din alte părţi ale acestui Pământ, femeile românce, bunăoară? Iată, aceasta-i una dintre acele întrebări pe care, din fericire, noi, femeile românce, le putem gândi şi chiar adresa, la ele, tot noi aşteptând şi imediate răspunsuri. Şi cum să nu fii mulţumită de condiţia ta socială, ca femeie, atunci când constaţi că eşti cu-adevărat acea dumnezeiască jumătate, fără de care întregul nu a putut să aibă o reprezentare imaginară, nici măcar în mintea Creatorului, nu? Cum să nu fii mulţumită când vezi că, iată, în mintea majorităţii bărbaţilor din România, mamele lor au avut grijă să inoculeze sentimentul de a ocroti femeia, cu blândeţe, şi nu de a o supune spre a o îmblânzi ca pe-un animal? Căci, ce altceva este ZIUA FEMEII dacă nu o binemeritată recunoaştere publică a inamovibilului statut pe care numai femeia îl are, şi-anume acela de a fi mamă, nu? Aşa că, în fiecare an, de ZIUA FEMEII mă simt mulţumită în mintea şi în sufletul meu, pentru că trăiesc în România, o ţară în care urmaşele Evei au ştiut ce să facă, nu numai cu mărul, nu numai cu şarpele, ci chiar şi cu urmaşii lui Adam! Nu fiţi trufaşe şi nici nu chicotiţi ca mândrele-n şură, căci eu vreau să înţelegeţi că înaintaşele noastre, la fel ca şi noi, au făcut cu urmaşii lui Adam, copii, casă şi o Lume în care, de ZIUA FEMEII, bărbatul să ne sărbătorească dorindu-ne (nu „urându-ne”! ) LA MULŢI ANI, aşa cum au tot făcut în toţii anii de până acum, AZI şi în anii ce vor veni…Aşa că, femeie româncă, fii mulţumită!