Câţi dintre ialomiţeni ştiu că Mihai Vişoiu locuieşte în Amara, un mic oraş al 
micului nostru judeţ? Câţi dintre ialomiţenii adulţi îşi mai aduc aminte de Mihai Vişoiu, jurnalistul care înainte de ’89 umplea dimineţile cu ştiri despre agricultorii ce trudeau pentru bogăţia pământului din Câmpia Bărăganului şi de prin alte câmpii şi dealuri mănoase ? Câţi dintre tinerii ialomiţeni au „moştenit” minimum de informaţii şi despre acest prozator contemporan cu noi, cei lângă care acest om a trăit şi trăieşte, intens, fiecare zi din viaţa ce i-a fost hărăzită spre a şi-o dedica acelor cuvinte „înşirate” ca nişte „mărgăritare” pe care, nu numai în dimineaţa ci şi în amurgul vieţii sale au picurat lacrimi, când de bucurie, când de aducere-aminte…? Întrebarea mi-e retorică, desigur! Căci, fiind curioasă să aflu, aşa cum îi şade bine oricărui jurnalist, am de-acum certitudinea că Mihai Vişoiu este un nume pe care trebuia să-l poarte cel ce-a scris şi această carte al cărei titlu vorbeşte de la sine despre păcatul uitării ce-i pândeştet, mai ales, pe tinerii ce-i uită pe „ăi bătrâni”. Păcatul nu-i al celor ajunşi la vârsta senectuţii, căci ei, bătrânii, nu uită. Păcatul e al nostru, al celor (ceva mai) tineri care uităm ce-ar trebui să facem pentru bătrânii noştri, lăsându-i pe-aceştia să moară chiar înainte de-a muri…Căci, singurătatea şi, mai ales, sentimentul că nu mai eşti util multora, aşa cum te obişnuiseşi, sunt, pentru cei mai mulţi dintre cei bătrâni, mai înspăimântătoare ca moartea. Despre carte, ce impresii oare credeţi c-aş mai putea eu scrie când 
despre Mihai Vişoiu şi-au spus părerea, încondeindu-i atât de frumos scrierile (mai ceva ca pe-un ou încondeiat, cu evlavie, pentru Sărbătorile Pascale) oameni talentaţi precum sunt: Constantin Vremuleţ, M. Ghiţă Mateucă, Radu Aldulescu; Ioan Popescu şi, posibil, mulţi alţi prozatori, eseişti, poeţi şi, desigur, jurnalişti? Jurnaliştii, colegi de breaslă cu Mihai Vişoiu, au umplut pagini întregi spre încântarea autorului care, după cum vedeţi şi-n fotografia alăturată, se mândreşte cu articolele al căror protagonist a fost. Aşa încât, eu, Ionica Ghinea, cea care mă mândresc, la rândul meu, că-s apreciată de către Mihai Vişoiu, şi ca jurnalist, pot, cel mult, să vă recomand să citiţi cartea „Moartea dinaintea morţii” – o carte în care sigur mulţi dintre dumneavoastră vă veţi regăsi, de veţi şi privi „cu ochii minţii”…
Frumos comentariu D-na Ghinea.
Adevărat, frumos comentariu, dar chiar aşa, măi dragă Ionica?! De ce te faci
că plouă?! Ar fi fost mai bine să laşi comentariile în seama celor care-l cunosc foarte bine, mult mai bine decât tine, pe „scriitor”. De exemplu Ion
Alecu, Gheorghe Marinel şi alţii ca ei, adevăraţi foşti colegi şi pretini.
N-am nimic cu ‘nea Mişu, dar …Dumnezeu să-l ierte!!!
Măi dragă SORIN, omul ăsta a scris o carte, iar eu care am posibilitatea să tipăresc un ziar, am scris despre asta. Care-i problema şi de ce TOT amestecăm lucrurile, zău dacă înţeleg?! Ştiu şi ce vrei să spui, în subliminal, însă, repet, omul a scris o carte!!!!!!! SCRIE ŞI TU şi am să public o ştire şi despre tine…chiar dacă ŞI tu ai fost, pe vremuri, comunist…Că doar n-o să-mi zici că n-ai fost, c-ai fost dizident, bla, bla, bla…
Ionica, dragă, şi de data asta eşti în eroare. N-am fost niciodată membru de
partid, aşa că las-o moartă cu „şi tu ai fost comunist”. În ceea ce priveşte
dizidenţa, oricum am fost mai dizident decât Oliviu Vlădulescu, să-i fie ţărâna uşoară, chiar dacă nu m-am manifestat ipocrit şi cu tupeu, precum dementul defunct, turnător dovedit de însuşi fostul său coleg de clasă şi de „mină”, Mircea Dinescu. În ceea ce priveşte „dizidenţa postrevoluţionară”, niciodată n-aş dori să-mi văd numele pe acea listă a ruşinii publicată de tine, chiar dacă, uneori, regret că am rămas „ca prostu’, fără teren intra sau extravilan, fără indemnizaţie de nesimţit şi, vorba ta, bla…bla…bla!
Ah, era să uit: cum dracu se face că „scriitorul” n-a apelat la dl. Eugen Cristea (Cristi), un tipograf recunoscut din negura istoriei lu’ Nelu Rădulescu, zis Oale, absolvent al cursurilor de tipograf de la „Casa Scânteii”?! Sau, oare, a fost refuzat?! După câte ştiu, tu n-ai fost una din „gaşca” lu’ ‘nea Mişu (ci, poate, a lui Titi Dinescu), mare corespondent radio, pe agricultură, bine’nţeles, nu sub ea: „Pe Bărăganul ialomiţean, truditorii pământului muncesc din zori şi până-n noapte pentru a raporta multiubitului conducător,
tovarăşul (corect: tovarăşului subl. pers.)Nicolae Ceauşescu, obţinerea unor recolte istorice, demne de asemenea oameni harnici, faţă de care P.C.R. are o grijă deosebită …”. Dacă mai vrei exemple de „scriitor”, contactează-l pe Antonio, profesor pensionar care ştie mii de amănunte despre activitatea „scriitoricească” a anonimului boxer, cel care i-a „halit” banii lui Doroftei şi nu numai. Un borfaş ce nu se lasă nici măcar odată cu senectutea. Eu i-aş propune musiului să-şi vadă de bătrâneţi, iar vouă, epigonilor, să-l lăsaţi în plata Domnului.
Domnii Nitu, Ion Alecu, Mihai Visoiu, Gheorghe Marinel, Nicolae Tache s.a., au condus si au scris in presa locala asa dupa cum au fost vremurile. Pararea mea este ca, dupa o munca „gazetareasca” (nu foarte usoara), iti poti gasi linistea chiar si prin asternerea pe hartie a ceea ce crezi ca te-a reprezentat in viata activa si nu numai. Domnul Visoiu are o casa frumoasa si banuiesc ca mai face si putina miscare. Din cate stiu, domnii Ion Alecu, Gh. Marinel si N. Tache mai sunt in viata activa.