Acum un an pe vremea asta, săreau dopurile sticlelor de şampanie, ca dovadă a bucuriei celor care (re)câştigaseră Puterea. Candidaţii se pupau cu simpatizanţii şi cu simpli votanţi, oamenii de afaceri care sponsorizaseră „la greu” campania electorală se-ntreceau în a strânge mâna câştigătorilor cursei pentru ocuparea funcţiilor publice, jurnaliştii (a)serviţi politicienilor îşi numărau banii câştigaţi din poleirea candidaţilor, iar cei aleşi se instalau în birourile din care urmau să supervizeze bunul mers al comunităţilor, al societăţii. Convinşi că, de data asta, au ales bine, simpli cetăţeni şi-au văzut de treburile lor gospodăreşti, lăsând treburile Ţării pe mâinile guvernanţilor, fie ei de nivel naţional, judeţean ori local. Uite c-a trecut un an şi, la ceas aniversar, când e să tragem linie şi să adunăm „bob cu bob” constatăm că nu prea avem ce „măcina” măcar cât s-avem din ce face o amărâtă de mămăligă cu care să ostoim chiorăitul maţelor celor mulţi şi, evident, proşti fiindcă au votat, iarăşi, bazându-se pe aceleaşi promisiuni mirosind a deşertăciune şi duhnind, de la o poştă, a putreziciune…Acum, la un an după ce răul s-a (de)săvârşit, degeaba mai regretă unii, degeaba mai înjură majoritatea, şi degeaba mai încearcă „ţeparii” să ne spună că ei au fost de bună credinţă atunci când au promis, degeaba ne mai spun că nu s-au gândit că n-or să aibă puterea – financiară, în primul rând! – de-a face toate câte au zis că fac atunci când vor veni la Putere! Acum nu mai putem decât să ne-amăgim cu gândul că n-a trecut decât un an din acest mandat şi c-au mai rămas trei ani, timp destul pentru ca aleşii Neamului…să poată să îndrepte câtuşi de cât greşelile greşiţilor noştri…Amin! Nu de alta, dar prea merg prost afacerile, prea funcţionează defectuos absolut toate instituţiile statului, prea sunt mulţi cei care săvârşesc infracţiuni, ei fiind ferm convinşi de uşurinţa cu care se lasă corupţi justiţiarii şi „Organele”, prea-s încurajaţi mulţi dintre români să aştepte să le „pice pară mălăiaţă”, prea sunt oropsiţi cei care trudesc să scoată economia la liman, ei trăgând, de fapt, „căruţa” cea plină de …parlamentari şi guvernanţi mult prea bine plătiţi pentru cât de ineficientă se dovedeşte a fi fost prestaţia lor în cei 23 de ani de când Ţara e la cheremul tagmei jefuitorilor! Şi măcar dacă din puţinul (aiurea!) adunat în veşnic neîndestulătoarea visterie a Statului s-ar realiza ceea ce trebuie, ceva durabil, nu tot felul de investiţii care, imediat după ce-au fost demarate, rămân neterminate fiindcă, tot furându-se, nu mai ajung banii pentru ceea ce au fost ei alocaţi din bugetul din care atât de penal se tot dijmuieşte, se înjumătăţeşte! Din păcate, în cei 23 de ani câţi s-au scurs, ca o apă murdară, peste biata noastră Ţară, trâmbiţatele „realizări măreţe” sunt nefiresc şi jenant de mici, în comparaţie cu averile (ne)declarate ale „iubiţilor conducători” postdecembrişti. Ştiu, o să-mi spună unii că, în fapt, n-a trecut decât un an, că ar trebui să am răbdare fiindcă „abia ce-au venit la Putere, cum o să facă într-un an tot ce n-au făcut alţii în 23 de ani”, bla, bla, bla. Dar, tocmai o astfel de gândire şi, pe cale de consecinţă, de atitudine mă necăjeşte, mă descurajează, şi-apoi mă oripilează pe mine! Şi nutresc astfel de sentimente tocmai din cauză că şi eu, ca şi alţii, ştim că mulţi dintre aleşi sunt „recidivişti”, ei alternând la Putere imediat ce în România postdecembristă s-a instaurat această prost-înţeleasă democraţie. Aşa încât, nu mai au nici o scuză nici cei ce al votat, nici cei votaţi a nu ştiu câta oară. Asemeni celor care n-au votat deoarece oferta politică ni s-a părut a fi de-a dreptul penibil de coruptă sau, cel puţin, alarmant de şantajabilă, mă întreb ce resorturi găsesc semenii mei pentru a uita, a ierta şi a vota „iar şi iarăşi” pe aceiaşi oameni de nimic…în stare a face întru binele celor mulţi, nu a celor pentru care Ţara a ajuns să fie precum maidanul, iar fiecare român neînregimentat politic, mai rău ca „băiatul de mingi”pe care-l aleargă orice …preşedinte ju(de)cător!
A mai trecut un an…
Victor Moraru – om de bază la Secretariatul Guvernului – reclamat pentru tot felul de potlogării
Când moare câte-un un şef de Judeţeană de Partid şi/sau de instituţie a Statului
Ziua Presei a trecut, şi-n acest an, aproape neobservată
Referitor la MASCĂ, un student a petiţionat, iar CCR a „demascat” greşelile Guvernului
Formula „banalizarea răului” aparţine marii gînditoare a secolului XX Hannah Arendt. Istoria noastră de după 1989 ne apare, la o rapidă retrospectivă, ca o continuă şi tenace sporire a Răului. A fost mai întîi regimul Iliescu, cu mineriadele şi opoziţia atroce la înscrierea României pe o cale democratică autentică. La fel a fost perceput Năstase, ca o blocare a ţării în corupţie şi amorţire a spiritului critic. A urmat ridicolul „liderului regional” Constantinescu, cu rizibilele „cocopa” şi „cocopo”, cu incapacitatea de a lua orice decizie, perioadă în care s-a pierdut pentru cîteva decenii şansa României de a fi realemnte altfel decît este acum. A venit apoi marea speranţă a schimbării, regimul Băsescu-Boc, încălecat de compromisuri inavuabile şi de o criză care a făcut să pară cel mai rău dintre toate, pentru că s-a atins de nivelul de trai al oamenilor. Acum suntem sub triumviratul Ponta-Antonescu-Voiculescu, care a ocupat instituţional ţara, distrugînd tot ce se zidise, cu chiu cu vai, în cele două decenii precedente. Şi spunem iar: „mai rău de-atît nu se poate”. Eu adopt poziţia optimistului: ba se poate!
Actuala guvernare poate fi cea mai rea dintre toate. Principiul său: după noi potopul, face şi mai dificilă analitica Răului. Mai ales că ni s-a impus să credem că acest rău (numele lui: schimbarea constituţiei, regionalizarea, legile de funcţionare a justiţiei, etc.) are şi o majoră cauţionare populară. De fapt, enumerarea de mai sus trebuia pornită de la un moment istoric precedent. La începutul anilor 90 orice sondaj l-ar fi înfăţişat pe Ceauşescu drept întruchiparea răului absolut. Astăzi, într-o campanie electorală organizată democratic de cuplul malefic de forţe Dragnea-Intact şi supervizată cu entuziasm formal de UE, Ceauşescu ar cîştiga detaşat în faţa oricărui alt politician în activitate. Deci nu numai că răul se propagă de la un deceniu la altul după legea bulgărelui de zăpadă, el mai este şi circular, ne închide într-un ochi de ciclon din care nu mai avem scăpare. Astăzi cînd scriu este duminica orbului, cei care au prins alegerile din vara lui 90 ştiu ce semnificaţie istorică are această dată. A fost atunci o bifurcaţie de destin naţional care ne-a înscris pe o anume traiectorie, şi orice încercare făcută de atunci de a ne smulge de pe acea traiectorie s-a dovedit a spori răul, în loc să-l combată. Fatalismul mioritic ne face să percepem această ineluctabilă progresie a răului ca pe un blestem istoric sau ca pe o mega-conspiraţie mondială. Sunt două moduri facile de a ne exonera de vina noastră naţională. Pentru că, indiferent de numele pe care-l dăm răului, de la Ceauşescu la Voiculescu, numele acesta propriu e doar un purtător al virusului şi nu generatorul lui. Răul e în noi şi refuzul nostru de a ne trata, de a recunoaşte măcar că suntem bolnavi, îngăduite proliferarea lui cancerigenă. Nu sunt un mizofil. Urmăresc însetat orice semn al binelui care apare pe teritoriul scumpei noastre patrii. Al binelui autentic, nu al găunoaselor exerciţii de imagine cu care ne asfixiază media oficială. Şi totuşi…răul proliferează şi se banalizează pe zi ce trece. Ne-am obişnuit cu el, încît nici nu-l mai băgăm în seamă. De fapt, acesta e răul cel mare.
p.s. Universitatea Bucureşti i-a desfăcut contractul de muncă unui condamnat penal pe nume Adrian Năstase, fost profesor universitar. Lumea s-a mirat, ca şi cum asta n-ar fi trebuit să fie ceva de la sine înţeles. Nu şi pentru decanul unei facultăţi private de drept care considera ca pe ceva foarte normal ca dl. Năstase să predea în continuare. Ce-are a face morala cu dreptul, vorba dlui. Caragiale. Dar, printre motivele desfacerii contractului de muncă nu se află şi girarea unui doctorat plagiat. Sau nu există nici o prevedere legală în acest sens?